Republica San Marino (in italiana Serenissima Repubblica di San Marino) este unul din cele mai mici state independente din Europa si din lume, o enclava situata in centrul Italiei.
San Marino este o republica, cu un parlament de 60 de membri, cu Marele Consiliu General si cu 2 sefi ai statului: Capitani Reggenti care sunt in functie timp de cate 6 luni.
Se afla pe peninsula Italiei, in apropierea tarmului Adriatic. Are suprafata de 60 km2 si 30.000 de locuitori.
Istoric San Marino
Pana in anul 1300, San Marino apartinea de mosia feudala a Episcopiei de Mhgy, cu sediul la San Leo, parte din statul papal. Acest fapt este justificat de un document emis la manastirea Franciscana din Saint Igne, in apropierea lui San Leo. Acest document prezinta San Marino la rang egal cu celelalte mici localitati din valea raului Marechia. Acestia impreuna, au inceput o lupta impotriva dominatiei episcopiale, pentru desfiintarea asupririi feudale si pentru desfiintarea tributului. Exista totusi o mare diferenta. San Leo, Talamello si Maiolo sunt condusi de mosieri, care considera scutirea de la plata tributului un privilegiu, pe cand la San Marino considera ca fiind un drept. Asemenea drepturi se pot obtine prin fermitate, tenacitate si determinare. Conform locuitorilor din San Marino acest drept li-a fost daruit de Sfantul lor, cu ocazia conventului din valea Saint Anastasio in anul 1296.
Ei nu platesc tribut, pentru ca niciodata nu au platit. Ei au fost eliberati de catre Sfantul lor. "Nemini teneri" care inseamna: a nu depinde de nimeni. "Nemini teneri": libertate, in limbaj medieval. Acest Sfant, Marinus este un cioplitor de piatra dalmatian, a strabatut marea Adriatica impreuna cu colegii sai de credinta, si de munca, pe vremea imparatului Diocletian pentru a scapa de persecutie. Aici, el a construit cu propria sa mana de la fundatie pana la tiglele din piatra, o capela de piatra. O cladire rezistenta de piatra este vesnica ca si credinta lui. Ca simbol al credintei si al muncii el a mai cioplit din stanca exterioara a muntelui un pat de piatra. Legenda spune ca el a murit la 3 sept 301, lasand poporului mostenirea: muntele, munca si samburele convingerii, numit mai tarziu libertate.
In jurul capelei de fagaduinta terenul este cultivat de o comunitatea simpla si saraca, dar credincioasa in Dumnezeu. Terenul la poalele muntelui este pietros, al carui rod abia depaseste cantitatea semintelor si poate fi cultivat cu greu: spart, inmuiat, si udat cu sudoare. Raurile si drumurile trec foarte departe. Acesti oameni izolati de lume s-au obisnuit sa se bazeze pe fortele proprii. Ignorati de altii, ei au convingerea ca nu au nici o obligatie fata de altii:"Nemini teneri" Montefeltro este un camp de lupta pentru armatele papale si armatele imparatului. Cei puternicii ale acestori vremuri nu aveau altceva de facut decat a lupta printre aceste munti. (San Leo). Populatia a construit, de-alungul raului Marecchia, un zid de piatra grosolan coplita, ca sa se apere de hoardele ucigase, de soldati jefuitori. Aceste ziduri au confirmat decizia de a supravietui singuri. Maiolo, Talamello, fiecare pentru sine, fiecare in culorile proprii. Aproape instantaneu cete dezlantuite sparg aceste ziduri, dar nu Titano-sul.
Aici simpla fortificatie rezista. Barbatii incep conducerea riguroasa si religios constiincioasa a comunitatii, pe baza unui contract legat in sfanta capela. Populatia din Titano se inmulteste. Capela de fagaduinta devine biserica, principala biserica a comunitatii bisericesti si loc de intalnire a satelor vecine. Fortificatia mai lata asigura siguranta totala, iar biserica asigura circumstantele religioase si totodata ideea libertatii mostenite de la Marinus. Dealungul urmatoarelor doua secole aceste convingeri unesc si consolideaza intreaga comunitate, si ii leaga de munte. Un act notarial datat din 1243 arata pe langa episcop, alti reprezentanti ai comunitatii, ca Filippo da Sterpeto si Oddone di Scarito. Pe atunci denumiti consuli, astazi capitani comandanti.
Poporul emite legile statului, a organizatiei comune, cu toate ca stau inca sub legaturile feudale ale episcopiei San Leo. In restul lumii, imprejur decurge razboi intre Guelfi si Ghibellini. Rimini este pe mana Guelfilor aliati cu papa si condusi de curtea Malatesta. La Urbino Ghibellinii aliati cu imparat apartin de Montefeltro. San Marino se afla intre acestia. O comuna se aliaza cu Montefeltro ca sa se elibereze de episcop. Dar acest deziderat se realizeaza numai cu un secol mai tarziu, cand papa se transfera la Avignon. Inainte de toate, intre ziduri este ocupata rezidenta episcopiala. Ca urmare acesteia comunitatea il refuza ca judecator si contesta orice forma de tribut. Episcopul Peruzzi in anul 1351, in final invins de catre Ghibellinii, pierde si San Leo, unde avuse resedinta. Asfel nu are unde se refugia. Populatia din San Marino ii ofera adapost, daca semneaza documentul de scutire de obligatii feudale. Cardinalii Albronz si Anglico incearca sa readuca situatia sub control bisericesc. San Marino este lasat in pace, este un simplu pion in jocul complicat dintre familiile Malatesta si Montefeltro. Cetele Montefeltro coboara vaile din fortificatie in fortificatie, cu drapelurile inaltate.
Cetele Malatesta fac acelasi lucru in sens invers. San Leo, Maiolo, Talamello, ... isi schimba des stapanul, dar nu San Marino. San Marino ramane un teritoriu liber, in timp ce jur imprejur domnesc senioritatile si principatele. Sigismondo da Rimini si Federico da Urbino organizeaza teritoriile lor, in mici state cu splendide curti, unde infloreste arta si abunda bogatia. San Marino rezista la amandoua. De fapt isi accentueaza diferenta, numindu-se "Republica". Republica inseamna democratie, aceasta este aproape o opunere. A apara hotararea luata, inseamna de fapt o stimulare. Locuitorii din munti, cu ochi deschisi sunt mereu pregatiti cu armele lustruite si ascutite sa ocupe pozitia de lupta la alerta primului sunet al clopotului Guaita. San Marino are destule arme. Fiecare guvernator, la sfarsitul celor 6 luni de guvernare trebuie sa daruiasca comunitatii o sageata de arbaleta noua.
Locuitorii din San Marino sunt buni ostasi si totodata buni negutatori, nevoiti sa rabde in anii secetosi, in anii foametei. In 1463 Malatesta este in dificultate, impreuna cu papa si Montefeltro. Este atacat de San Marino care astfel isi mareste teritoriul. Apoi luptele se termina, adversarii pun jos armele, prima data cand au reusit sa ii invinga. Cardinalii ajung la Rimini, dar San Marino nu este inca in afara pericolului. Acum amenintarea vine dinspre Romagna unde varul si rudele cardinalului formeaza armata cu scopul pentru atac: in 1543 din Rimini si Santarcangelo, iar in 1549 din Verucchio. Fiind in fata cu aceste noi pericole, San Marino intareste fortificatiile si cere ajutor de la Urbino.
Acest fapt necesita obligatiune fixata in scris si este public. Timp de 4 secole San Marino este aparat de Urbino.Unii considera chiar apartinand acestui ducat. Dar la sfarsitul secolului al XVII-lea ducatul este pe sfarsit. Ducele este batran si fara mostenitor, se pare ca averea lui va ajunge in proprietatea bisericii. Parca nici San Marino nu mai are viitor. Pictorul Mingucci di Pesaro este de aceeasi parere si prezinta papei tara pe o acvarela, cu detalierea aspectelor esentiale. El considera ca apartinand averii ducelui. Dar nu are dreptate. San Marino trebuie sa actioneze repede. Inca in 1603 trimite o petitie la papa, cerand ajutor, sa asigure teritoriul Urbino in cazul in care ducatul se destrama. Cu 30 de ani mai tarziu, in 1631, ducele moare. Roma respecta pactul: Urbino si tot ducatul trece in proprietatea bisericii, dar San Marino nu.
Intre timp populatia din San Marino identifica relicvele Sfantului. O impodobesc cu coroana regala, simbol al suveranitatii, si dau clar in scris ca Sfantul este fondatorul libertatii lor. Nici un cardinal sau papa, in orice vreme antireforma nu poate sa-i ia aceasta coroana. San Marino este subordonat Romei. Este doar o cetate ca multe altele, un cuib linistit intre munti care este al lor inca din evul mediu. Este putin mai mult, ca un municipiu in cadrul Statului Papal, o mica autonomie fara intariri, fara aparare. In Italia pretutindeni duci, mari printi, marchizi, baroni, regi si imparati. Peste tot este raspandita asuprirea si absolutismul. In Olanda situatia este mai putin posomorata.
In Venetia apare o mica raza de lumina. Ajunge la Venetia vestea ca pe un varf al muntelui Apenin, in interiorul statului papal "traieste o comunitate al locuitorilor de munti care sunt organizati in republica si nu depind de nimeni". Scriitorii si jurnalistii epocii preiau vestea si doresc sa dea lovitura absolutismului, colorand cu prezentarea libertatii si a democratiei, ajungand pana la legenda unei tari fericite. ?tirea vine ca un soc, in aceasta lume a absolutismului.
Trece Alpii si ajunge la Franta si la Olanda. Din Olanda se raspandeste in restul Europei impreuna cu o reprezentare care prin realismul lui starneste interes si credibilitate. Devenind curiosi unii se deplaseaza ca sa se lamureasca personal. Printre ei este scriitorul englez Addison, care vine aici la inceputul secolului al XVIII-lea si descopera scanteia libertatii antice impreuna cu o puternica credinta religioasa la populatia de pe munte. El mai remarca faptul ca Sfantul este la mijlocul altarului central, si oricine ofenseaza Sfantul, este pedepsit ca si cum ar fi blestemat Domnul. Se vorbeste si se scrie despre San Marino. San Marino se inscrie pentru totdeauna in inima si mintea oamenilor. Dezideratul este realizat. De acum San Marino este recunoscut de Europa si de lume. Acest fapt devine clar cu putin timp dupa ce Roma vrea sa sugrume comunitatea.
Cardinalul Alberoni trimis de papa foloseste atit strategia militara cat si presiunea bisericeasca pentru a aduce San Marino in subordinea papei. Parisul, Madridul si Viena intervin. San Marino isi recucereste independenta. In 5 februarie 1740 este ziua Sfantei Agata. De atunci aceasta devine "co-patroana" al republicii. Lumea se pregateste pentru revolutie, se pare ca San Marino arata deja modelul. Napoleon este de aceeasi parere. Cand armata lui trece prin Italia ca un cutremur in 1797, el se opreste la San Marino ca sa-l aprecieze ca model al republicii si al libertatii. Ofera chiar marire teritoriala - o iesire la mare, dar San Marino refuza prudent. Napoleon cucereste Europa luand peste tot ce-i place. Schimba harta politica al Europei. Vechile republici Lucca, Genua, Venetia de asemenea sunt subordonate, dar nu San Marino.
San Marino este o exceptie, ramane si este lasat republica, chiar si atunci cand contrar cu ideile revolutiei, Napoleon decide sa se incoroneze. Pentru San Marino, Napoleon este uriasul generos, apara tara si alinta San Marino cu daruri disproportionale. Il lasa sa se dezvolte pana ce devine stat in adevaratul sens al cuvantului. Stat care are loc intre natiunile lumii, isi schimba ambasadori, semneaza tratate. "Nemini teneri" acum pentru prima data este recunoscut din partea popoarelor si a natiunilor. Napoleon este invins. Congresul de la Viena redeseneaza harta Italiei, fara sa atinga de San Marino, dar nici nu are motiv pentru acesta.
San Marino iar este inconjurat de statul papal, fiind in interiorul unei peninsule foarte maruntite dar care este aproape de unire. Pentru liberali telul este unirea Italiei, o parte dintre ei viseaza sa creeze o republica democrata. Intre acestia, popularitatea lui San Marino creste la maxim in 1849, cand eroul lor Garibaldi impreuna cu 1000 de supravietuitori ai republicii de la Roma urmariti de catre austrieci se refugiaza la San Marino.
San Marino este imediat inconjurat si ei au de ales intre predare neconditionata sau lupta pana la moarte. Autoritatile din San Marino intervin ca mediatori. Au loc negocieri, si in cursul noptii il lasa pe Garibaldi, pe sotia sa Anita si pe ofiterii cei mai cautati sa fuga. Celorlalti i se acorda ingrijire medicala, primesc alimente, bani si refugiu. Recunostinta lui Garibaldi si ai liberalilor democrati, pe langa protectia Frantei conduse de un alt Napoleon este decisiv pentru San Marino.
Pentru a uni Italia, Cavour are nevoie de Napoleon III, de Garibaldi si de liberali. In anul 1860 Cavour in fruntea armatei de la Piemonte trece pe langa San Marino lasandu-l in pace. Populatia pe muntele Titano rasufla usurata din nou. Imediat cer Italiei sa-i recunoasca suveranitatea. Acest tratat, in final este semnat in anul 1862 dupa moartea lui Cavour, de catre primul ministru Ratazzi, fiindca si el are nevoie de ajutorul lui Garibaldi si Napoleon.
Acum San Marino este o entitate recunoscuta pe plan politic. Obtinand aceasta prima acceptare San Marino cauta altele in preajma Alpilor. Fiecare tratat (fara importanta subiectului) reprezinta o recunoastere a suveranitatii. Dupa 40 de ani de eforturi este semnat tratat de extradare a criminalilor, prima data cu Marea Britanie, apoi cu Olanda, Belgia si SUA. In 1908 se face un nou pas in aceasta directie. San Marino este primit in Institutul International de Agricultura. Pentru prima data face parte dintr-o organizatie internationala.