Gallerie dell Accademia, Venetia

Nu poate reprezenta o surpriza pentru nimeni faptul ca un oras atat de special ca Venetia a produs propriul stil artistic si propriii artisti, "intreaga Venetie a fost atat model, cat si pictor", a spus romancierul Henry James, "si viata a fost atat de picturala incat arta nu a putut evolua altfel".

Scriitorul german Johann Goethe a fost de acord, spunand ca, "intrucat ochii nostri sunt educati din copilarie de subiectele pe care le vedem in jurul nostru, un pictor venetian este obligat sa vada lumea un loc mai luminos si mai vesel decat restul oamenilor" ("Calatorie italiana", 1786).

Arta venetiana a traversat secolele, si nu doar cele care se intind pe perioada Renasterii si a inaltei Renasteri, apogeul artistic al Italiei. A fost remarcabila si in secolele precedente sau urmatoare, de la mozaicurile bizantine aurite ale lui Torcello si cele din Basilica San Marco, la lucrarile aproape fotografice din secolul al XVIII-lea ale lui Canaletto.

Una dintre gloriile Venetiei este preponderenta artei inca ascunse, uneori pe jumatate, alteori expusa cu mandrie in bisericile si palatele pentru care au fost initial facute. Unele dintre cele mai minunate dintre aceste picturi sunt adunate intr-un singur muzeu, Galleria dell'Accademia, fondata in 1750 ca o academie de arte.

Majoritatea colectiilor au fost dobandite in 1807, anul in care academia s-a mutat in actualul sediu. Multe exponate au fost culese de prin biserici sau manastiri desfiintate prin decretul lui Napoleon.

Putine lucrari din muzeu dezamagesc, multe dintre cele mai faimoase picturi se gasesc in camerele 1 - 5, 10 si 11 si cele doua storie, sau ciclurile de fresce narative, care confera galeriei un final grandios.

Inceputurile bizantine
Prima camera a galeriei este un inceput promitator, tavanele ei aurite scotand in evidenta multele picturi de influenta bizantina de sub ele. Piesa de rezistenta este remarcabila "incoronare a Fecioarei" (1356) de Paolo Veneziano. Unul dintre cei mai de seama pictori ai orasului, a jucat un rol important in transformarea preocuparilor artistice pentru mozaic a Venetiei in preferinta pentru pictura.

Trecand in camera 2, sari peste un secol si te trezesti intre capodoperele Renasterii timpurii: Giovanni Bellini (1435-1516), probabil cel mai sublim dintre toti pictorii venetieni, este reprezentat de "Madona si Sfintii (1485), in vreme ce alt nume mare, Vittore Carpaccio (circa 1460-1526) este prezent cu seducatoarea "Infatisarea lui Iisus in templu" si lucrarea de grafica "Cei 10.000 de martiri de pe Muntele Ararat". Aceasta lucrare face aluzie la legenda celor 10.000 de soldati romani martirizati de rebelii armeni.

Nume celebre
Camerele 4 si 5 contin cele mai cunoscute picturi. Printre ele este una dintre cele mai remarcabile si mai misterioase lucrari ale Renasterii, "Furtuna" lui Giorgione (1500), o lucrare atat de enigmatica incat nimeni nu a fost in stare sa explice intelesul ei alegoric (daca exista). Alaturi este "Col Tempo", a aceluiasi pictor, o lucrare mult mai usor de inteles, o alegorie despre trecerea timpului si batranete.

Toscanul Piero della Francesca (1416-1492), un pictor aproape la fel de enigmatic, este prezent cu un ciudat "Sfant Jerome", asezat alaturi de lucrari aproape indecente ale lui Giovanni Bel lini - un pictor influentat mult de Piero -, cea mai remarcabila dintre ele fiind "Madona cu pruncul si Sfintii".

Renasterea titanilor
Camerele 6-9 marcheaza un fel de hiatus, o pauza intrerupta in mod spectaculos de colosala lucrare a lui Paolo Veronese "Cina in casa lui Levi" (1573), din camera 10. Initial s-a dorit a fi o descriere a "Cinei cea de Taina", dar Veronese a fost silit sa schimbe numele taboului -dar nu si continutul -, cand Inchizitia a obiectat la zugravirea intr-un mod nepotrivit a ceea ce ei numeau "bufoni, betivi, germani, pitici si alte asemenea indecente".

Doua lucrari mai putin controversate, dar mult mai ciudate, atarna una langa alta, ambele apartinand lui Tintoretto (1519-1594), unul dintre gigantii Renasterii Titanilor, "Miracolul sclavului" (1548) si "Mutarea trupului Sfantului Marcu" (1560). Pe peretele opus atarna o "Pieta" (1576), o capodopera de Tizian (1485-1576), rivalul lui Tintoretto. Pictat cand artistul avea peste 90 de ani, personajul in manta rosie din dreapta lui Iisus este probabil un autoportret.

"Miracolele Crucii Adevarate"
Coridorul principal al muzeului si camerele 12-19 adapostea cateva lucrari care merita atentia, printre care picturi apartinand lui Canaletto, pasteluri ale lui Rosalba Carriera (1675-1757), una dintre cele mai cunoscute artiste ale Venetiei, si viniete fascinante reprezentand viata cotidiana din sec. al XVIU-lea, realizate de Pietro Longhi (1702-1785). Asigura-te ca iti ramane destula energie pentru "Miracolele crucii adevarate" (1494-1510) din Camera 20, o secventa de opt panouri creata de mai multi artisti de la scoala orasului, Scuola Grande di San Giovanni Evangelista. Fiecare lucrare se pare ca portretizeaza un miracol asociat cu un fragment al crucii de la Rastignire, prezentata scolii (scuola), desi farmecul picturilor deriva din acumularea minunata de detalii narative accidentale. "Procesiunea Sfintelor Moaste" a lui Bellini, de exemplu, ofera o descriere minunata a Pietei San Marco, asa cum arata ea in 1496.

Sf. Ursula a lui Carpaccio
O alta pictura in serial, cu un farmec narativ asemanator, umple Camera 21, dar de aceasta data cele noua panouri sunt lucrate de un singur artist, iar tema este viata si ingrozitoarea moarte a Sfintei Ursula.

Fiica unui rege breton, Ursula a promis ca se va marita cu un print englez, cu conditia ca acesta sa o insoteasca pe ea si alaiul de 11.000 de fecioare intr-un pelerinaj la Roma. Fecioarele au fost luate ostatice, corabia cu ostatice a esuat, iar tinerele au ajuns la Koln, unde au fost masacrate de o ceata de huni. Carpaccio a pictat o serie de scene, unele dintre ele comprima mai multe evenimente intr-o singura scena.

Printre cele mai reusite se numara "Sosirea ambasadorilor englezi", "Conditiile de casatorie", "intoarcerea ambasadorilor" si "Plecarea spre Roma" a Ursulei (ultimul panou descrie nu mai putin de patru evenimente distincte).

"Londra" este pictata in stanga, intunecata si barbara (observa nava scufundata simbolic). Capitala bretona, prin contrast -fondata pe principii umaniste -, este infatisata luminoasa si pavata cu marmura. Fiecare pictura este plina de detalii marunte, pentru care Carpaccio este renumit (micul sau caine a fost un motiv favorit).

Putine scene sunt atat de pline de actiune ca penultimul panou, care combina martiriul sfintei si a suitei sale in Koln si jefuirea orasului - si funeraliile care au urmat.